Despre mine

Matei Tatiana

Blogs Home » Edu » Educatie » Teme pentru scoala

Teme pentru scoala

Pe acest blog gasesti compuneri, comentarii, rezumate si altele care te vor ajuta sa iti faci temele pentru scoala.

Articole Blog

01. Compunere- Cartea prietena mea - Jan 21, 2018 6:00:00 AM
cartea prietena meaÎmi amintesc cu plăcere de prima carte pe care am pus mâna. Era o carte de colorat, pe atunci nu știam să citesc aveam vreo 5-6 anișori. Imagine după imagine trecea prin fața ochilor mei. Am colorat cu mare grijă fiecare pagină.
Prima zi de școală a fost o zi specială pentru mine, atunci am descoperit abecedarul. Era o carte cu fel de fel de semne întortochiate. Doamna învățătoare ne-a spus că din acea carte vom învață literele, pentru a citi și scrie. După ce am învățat alfabetul și bineînțeles să citesc, cartea a devenit cea mai bună prietenă. Cartea este o prietenă credincioasă și răbdătoare, care are întodeauna are timp pentru mine.
Asemenea unui profesor, cartea mă învață și se ocupă de educația mea.  În fiecare zi petrec câteva ore cu această bună prietenă. În fiecare zi mă așteaptă pe raftul din biblioteca, nerăbdătoare să mă întâlnească și să îmi transmită noi informații.

Cu fiecare rând pe care îl citesc, cartea devine tot mai importantă pentru mine. Acum am un vocabular mai bogat, vorbesc și scriu mai corect, îmi pot așterne gândurile pe hârtie cu mai mare ușurință.
Cartea fiind cea mai bună prietenă, am grijă să o tratez cu respect: am grijă să nu se murdărească, nu scriu cu pixul pe ea, nu îndoi paginile. Pentru a nu uita pagina la care rămân de câte ori citesc, i-am cumpărat un frumos semn de carte.
Sunt mândră să am o prietenă atât de bună și mă bucur că am descoperit-o.  Le recomand și celorlalți elevi să descopere prietenia cărții și să păstreze o relația de durată cu ea.
De multe ori mi s-a spus vestitul proverb „Ai carte ai parte”.
02. Compunere - Vestitorii primaverii - Jan 18, 2018 6:16:00 PM
vestitorii primaveriiRazele strălucitoare ale soarelui au topit și ultimele pete albicioase de zăpadă. Codrii lipsiți de verdeață și cântec  își îmbracă haina cea nouă cu flori și frunze verzi. Mugurii timizi ai copacilor sunt dezmierdați de lumina soarelui. Gâzele au ieșit și ele să întâmpine alaiul prevestitor de vânturi line, calde ploi și veselie. Natură caldă a început deja să își arate fața, devenind o gazdă primitoare pentru păsărelele gingașe și sensibile la temperaturile scăzute și care au fost plecate în sudul însorit. Stoluri întregi se zăresc pe cerul albastru. Foșnetul de mătase al aripilor obosite se aude odată cu venirea primăverii. După ce au fost plecate pe meleaguri străine, acum se întorc la vechile cuiburi. Ajunse acasă se și pun pe treabă, cuiburile trebuie refăcute. Că niște gospodari harnici, adună tot ce le trebuie pentru reconstruirea cuiburilor. În aceste cuiburi vor fi clocite ouăle și vor ieși puii. Puișorii firavi vor insufleții cuiburile și totul în jur. În nopțile cu poezie acești mici vestitori ai primăverii ne vor încânta cu minunatele lor triluri.
Primăvara, fiica cea mai mică și mai frumoasă a bătrânului an, a sosit!
03. Text argumentativ- Rolul teatrului în dezvoltarea personalității unui adolescent - Dec 7, 2017 10:05:00 PM
TeatrulÎn acest articol voi expune un subiect cu readctarea unui text în minim 150 de cuvine despre improtanța teatrului în dezvoltarea personalității unui adolescent.În redactarea textului vom avea în vedere următoarele repere:  Formularea tezei/ problematicii puse în discuție, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate poziției adoptate, formarea unei concluzii pertinente, utilizarea corectă a conectorilor în argumente, respectarea precizării privind numărul de cuvinte.Teatrul este locul unde un adolescent poate petrece timpul împreună cu familia și prietenii. În același timp el învață lucruri noi într-un mod plăcut și relaxant.Teatrul – Opinia mea
În opinia mea teatrul are un rol important în dezvolatrea personalității unui adolescent. Acesta își poate mări încrederea în sine și își poate forma o personalitate puternică.Teatrul – În primul randÎn primul rând, teatrul are un efect pozitiv asupra intelectualului. Teatrul dezvoltă gândirea , imaginația și îmbogățește vocabularul, mai ales atunci când copilul este dus de mic la astfel de evenimente.Dacă un adolescent este obișnuit de mic cu teatrul și spectacolele de acest fel poate dezvolta pasiuni pentru lumea artei.Teatrul – În al doilea randÎn al doilea rând, tinerii pot fi influențați de anturajul negativ. Pentru a evita asta ei trebuie îndrumați să participe la activități educative, cum ar fi teatrul. Cei talentați trebuie încurajați să joace într-o piesă de teatru. Acest lucru îi poate ține departe de anturajele nepotrivite și îi poate ajuta la formarea unui caracter puternic.Teatrul - ConcluzieÎn concluzie, prin argumentele aduse mai sus putem spune ca teatrul are un rol esential în dezvoltarea personalității unui adolescent. 
04. Cum facem o compunere - Mar 2, 2017 11:17:00 PM
Citind mult vei izbuti! Lectura te va ajuta sa intelegi regulile unei compuneri. Citind mult iti vei imbogati vocabularul. Inarmeaza-te cu un vocabular, un pix si un dictionar. In lecturile pe care le vei citi vei intalni cuvinte necunoscute, noteaza toate aceste cuvinte in vocabular si explica-le cu ajutorul dictionarului. Vei putea scrie frumos si convingator numai despre ceea ce cunosti. Lectura este un model din care poti invata cum sa scrii. Cand povestesti, povesteste folosind cuvinte simple.Important este sa observi tot ce se afla in jurul tau: flori, pomi, case, gaze, lume, etc. si tot ce se intampla in jurul tau: cantecul pasarilor, zumzaitul, vantul, ploaia, caderea frunzelor, intoarcerea pasarilor, caderea fulgilor de zapada, etc. Asa vei putea povesti mai usor si mai bine.Insa compunerea nu este numai ce observi in jurul tau si sa redai realitatea; iti poti inchipui ceea ce nu este, dar poate fi, chiar si numai in imaginatia ta. Nu te gandi tot timpul la ce si ce nu e posibil; ceea ce astazi pare imposibil, maine, poate deveni realitate.
05. Cartea - obiect cultural - Feb 22, 2017 4:00:00 AM
 carteaCartea apartinea culturii scrise si a aparut in viata umanitatii destul de recent, dupa Evul Mediu.
1. Cartea - este o scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata in volum.
2. Manuscrisul -  sunt file pe care autorul si- a scris opera.
3. Cotorul - partea lata din stanga unde se lipesc sau se cos filele cartii.
4.  Fascicula -  parte a unei lucrari unice publicata in etape.
5. Pagina - fata unei file.
6. File - foile de hartie care alcatuiesc cartea.
7. Coperta - invelisul protector al cartii.
Cuprinsul reprezinta o lista in care sunt trecute: operele, capitolele, si numarul paginii.
Prefata este partea introductiva a unei carti, parte unde intalnim informatii referitoare la ceea ce urmeaza sa citim.
Titlul - cuvant sau grup de cuvinte asezat in fruntea textului avand rol de a da informatii asupra continutului cartii si de a capta interesul cititorului.
Cartea este un obiect cultural pentru ca a fost gandita de oameni cu scopul de a-si pastra si transmite mai departe valorile spirituale: descoperire despre natura sau despre sufletul omului, gandurile, sentimentele, fanteziile, idealurile.

06. Emotii de concurs - Feb 18, 2017 10:30:00 PM
ConcursEra o zi frumoasa de primavara. Eu impreuna cu colegii mei si domnul profesor mergeam la renumitul concurs "Micul Matematician". Aveam emotii, de praca roiuri de fluturi se jucau in stomacul meu. Sosise timpul sa intru in sala de concurs unde ma asteptau int-o banca ingusta din spatele clasei pixul si foaia cu exercitii. Ma asez in banca si ma uit pe foaie, din cauza emotiilor exercitiile mi se par foarte grele si am inceput sa intru in panica. Timpul trecea si eu nu incepusem sa scriu inca nimic. deodata supraveghetorul de clasa se indreapta spre mine, atunci imi dau seama ca este chiar profesorul meu, atunci m-am linistit si am inceput sa ma concentrez si am inceput sa scriu, acum exercitiile nu mai erau atat de grele pe cat pareau la inceput. Emotiile au disparut, iar eu am rezolvat toate exercitiile. Am predat foaia cu exercitiile rezolvate si am plecat. A doua zi au venit rezultatele, domnul profesor ma anunta ca am luat punctaj maxim si ma felicita spunandu- mi ca este mandru de rezultatele obtinute de mine.

07. Mesajul Poeziei - Jan 13, 2017 9:24:00 PM
Consider ca textul ... de .... reprezinta o creatie lirica in care eul poetic/ liric exprima in mod direct sentimente de ... avand ca tema: iubirea, natura, timpul, moartea, conditia poetului, etc. intentia euluipoetic este de a evidentia ideea ca.... Ideile poetice sunt transmise printr-un limbaj figurat, expresiv.
In primul rand, prin imagini vizauale ca....transmite ideea ca...., iar prin imagini auditive exprima....Poetul marturiseste ca ....
In al doilea rand, observa relatia dintre ideile poeticesi mijloacelede expresivitate. Astfel, prin epitetul, compratia, enumeratia, etc.... poetul sugereaza....(se explica aproximativpatru figuri de stil diferite).
In concluzie, mesajul acestei opere ilustreaza intentia eului liric de a exprima....

08. Randunica si cuibul sau - Oct 23, 2016 9:05:00 PM
http://temepentruscoala.blogspot.ro/Odata cu sosirea toamnei gratioasele randunele in fracurile lor stralucitoare se pregatesc de plecarea in tarile calde. Pe vazduhul cenusiu se zaresc stoluri de randunele care si au parasit cuiburile pe care le vor gasi la intoarcerea odata cu venirea primaverii.
O randunica mica ramasese in urma privind cuibul, cand vru sa plece auzi:
- Randunica draga, de ce esti asa nelinistita?
- Cum sa nu fiu nelinistita cand ma asteapta un drum atat de lung...
- Nu pleca! Nu ma lasa singur!
- Dar vine frigul. Fulgi usori si albi ai zapezii se vor juca pe cerul cenusiu, apoi se vor lasa pe pamantul somnoros.
- Iti voi tine adapost, sa nu simti raceala zapezii si nici
vantul rece.
- Dar mancarea? Pamantul va fi inghetat. Voi muri de foame.
- Nu pleca. Voi ruga pe copii mei cei buni sa-ti presare firimituri. Ramai!
- Dar vor pleca toate surorile mele. Trebuie sa plec cu ele. Voi reveni la primavara cand soarele va incalzi pamantul si iarba va incolti.
09. Broasca testoasa de uscat - Oct 21, 2016 8:00:00 PM
Broasca testoasaBroastele testoase fac parte din randul reptilelor ce apartin ordinului Chelonieni, cu o vechime considerabila, apreciindu-se ca au aparut cu mai bine de 200 milioane de ani in urma, cu mult inaintea erei dinozaurilor.
Testoasa de uscat se recunoaste dupa corpul ei scurt, acoperit cu un test format din 2 parti: - carapacea (la partea superioara, bombata, de culoare maroniu-roscat)
           - plastronul (la partea inferioara, de culoare deschisa)
Ele sunt unite pe laturi, lasand 2 deschizaturi, anterior prin care ies capul și membrele anterioare si posterior prin care ies membrele posterioare și coada. Testul este format din placi osoase bine sudate, acoperite de placi cornoase. Scheletul trunchiului (coastele si vertebrele) sunt sudate de carapace. Capul, gatul, picioarele și coada sunt acoperite de o piele solzoasa de culoare cenusie.  Gura este prevazuta cu o materie cornoasa ce formeaza un fel de cioc fara dinti. Urechile sunt fara pavilioane, orificii auditive. Membre: doua anterioare si doua posterioare care se termina cu degete si gheare, iar marginile unghiilor sunt extrem de ascutite.

Respiratia broastei testoase este pulmonara, inima are trei camere.
Sunt animale cu sange rece, incapabile sa-si regleze singure temperatura corpului; de aceea au nevoie de caldura mediului inconjurator pentru a putea trai.
Alimentatia: Si pentru broastele testoase, ca si pentru alte vietuitoare, alimentatia reprezinta o necesitate absoluta, in lipsa careia organismul nu s-ar putea mentine, dezvolta si perpetua. Diferenta majora intre broastele testoasele de uscat si broastele testoase de apa este ca primele sunt in principiu ierbivore, in timp ce suratele lor de apa sunt carnivore.
Inmultirea broastei testoase se face prin oua, iar puii sunt asemanatori adultilor.
10. Orasul medieval - May 22, 2016 8:14:00 PM
orasele medievalePerioada medievala a cunoscut  o remarcabila dezvoltare a fenomenului urban. Aparitia si dezvoltarea unor importante centre urbane a avut loc conditiile reverimentului vietii economice si a sporirii numarului populatiei. Orasul se naste intr-o lume complet ruralizata, unde agricultura e principala indeletnicire si Biserica e cea care guverneaza aproape in totalitate. La inceputuri, in orasele medievale predomina economia naturala, cea care producea cele necesare traiului. In urma incetarii marilor migratii, s-a reluat comertul si a inceput dezvoltarea mestesugurilor. Ei erau putini si erau priceputi ca olari, faurari si pietrari.  Comertul incepe sa se dezvolte. Pe uscat comertul era mai greoi deoarece nu erau drumuri , poduri si erau numeroase vami. Cel mai avantajos era comertul pe fluvii si mari. Trecerea treptata de la o economie naturala la una de schimb, dezvoltarea transporturilor terestre, fluvial si maritime si intensificarea comertului intern si international, in conditiile realizarii unei relative stabilitati politice, la fel ca si  inovatiile tehnice in domeniul mestesugurilor au avut drept consecinta sporirea productiei si a calitatii ei, au favorizat dezvoltarea oraselor medievale.
Toate orasele si asezarile rurale se aflau sub dominatia feudalilor care le percepeau taxe:  in natura, munca si bani. Libertatea lor era ingradita de aceea ei se unesc sub juramant intr-o asociatie numita „comuna” prin care isi acordau ajutorul reciproc. Comunele aveau rolul de a obtine de la seniori o ,,carta” prin care sa fie fixate obligatiile oraselor si eliminate abuzurilor nobililor. Ele au fost obisnuite fie pe cale pasnica fie prin lupte.

In secolele X-XIV se desfasoara un intens proces de emigrare a polulatiei de la tara la oras. Orasele au atras, in principal oamenii rupti de pamint. Populatia acestor noi asezari urbane provenea in mare parte din mediul rural: tarani dezradacinati; mestesugari care doreau sa-si practice meseria in afara domeniului feudal; tarani iobagi, fugiti de pe domeniile stapinilor, care isi cautau libertatea personala in mediul urban; clerici; elemente ale micii nobilimi. Toate aceste categorii sociale se vor contopi in interiorul oraselor, dind nastere unui nou tip de societate, cea urbana, cu idealuri si valori proprii.
11. Doua Loturi - Feb 8, 2016 5:38:00 PM
De Ion Luca Caragiale

Asta e culmea!… culmea!… strigă d. Lefter, ştergându-şi fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile… Nu e şi nu e!…- Femeie, trebuie să fie-n casă… Dracu n-a venit să le ia!…Dar ce au pierdut? Ce caută?Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câştigat.
Însă oricine mă poate întreba:
– Bine, dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de câştig?
– E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut… Şi a făcut învoială, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului.
Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:
– Ţi-ai găsit! eu şi noroc!

Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:
– De unde ştii dumneata norocul meu?
Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.
A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras, în sfârşit, amândouă în aceeaşi zi. La prima (Lotăria „Societăţii pentru fundarea unei Universităţi Române în Dobrogea, la Constanţa”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua (Lotăria „Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la Bucureşti”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520.
D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:
„Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună şi, vorbind din ce în ce mai tare, ca şi cum d. Lefter ar fi surd:
– Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?… se poate să fii aşa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?
– Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţilerie… De ce?
– Leftere!… nu ştii nimica?
– Ce!
– Ieri s-a tras lotăriile noastre!
– Ei?
– Am câştigat!
– Nu mă-nnebuni!… Cât?
– La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! Şi căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie.
Cititorul a înţeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soţii Popescu.
D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un concediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Aşa şi e; e bolnav.
După o muncă zadarnică de atâta vreme, dupa ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când aşa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit câteva ore ş-a adormit. Femeia a şezut şi ea pe un scaun că nu mai putea de picioare şi de mijloc – se-nţelege de atâta alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas şi de odată, se scoală drept, cu faţa luminată de raza adevărului…
– Ştiu unde sunt! acuma ştiu!… uf!… le-am găsit.
– Unde?
– În jacheta mea a cenuşie de vară… Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Ţiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru… Acolo, sunt!… sigur!… Adu-mi jacheta!
Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea…
– Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.
– A cenuşie.
– Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi cum ar fi simţit un junghi grozav.
– Ce?
– Am… dat-o.
– Ce-ai dat?
– Jacheta!
– Care jachetă?
– A cenuşie!
– Cui?
– N-ai spus tu că n-o mai porţi?
– Cui? cui ai dat-o, nenorocito!
– La o chivuţă.
– Pentru ce?
– Pe farfurii.
– Când?
– Alaltăieri…
– Alaltăieri!… fără s-o cauţi pân buzunare!
– Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.
– Taci! strigă crunt d. Lefter… Pe câte farfurii ai dat-o?
– Pe zece… Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai ştie ce spune.
– Unde sunt farfuriile?… Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! porunceşte straşnic d. Lefter.
Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce şi le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună – porţălan.
– Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.
Şi, pac! trânteşte una jos… ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea.
– Leftere!
– Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului!
Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăveşte pe toate d. Popescu îşi scoate batista, îşi şterge sudoarea frunţii şi se aşează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de faţă-n picioare:
– La care chivuţă? o ştii?
– La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căinţă.
– Ştii unde se află această chivuţă?
– Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.
– Destul, nenorocito!
Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câştigului – se-nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul ştie unde stă chivuţa Ţâca.
Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în apropierea unei cocioabe de pământ, care şade singuratică pe un peş, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenţi, pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ş-apoi trece, urmat de d. căpitan şi de d. Popescu, să bată la uşe… O fetică zdrenţuită vine să deschiză. În săliţa luminată de pălpăiala a câţiva tăciuni de pe vatră, miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă bătrână pregăteşte de cină. Ţoţi trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-şi mâna la nas.
– Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.
– Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.
– Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s-o aşteptăm. Fata stă la-ndoială.
– Haide! se răsteşte d. Turtureanu… şi toţi trei intră, împingând pe fată-nainte.
– Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.
– Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca…
– Lipseşte ceva dintr-o casă… ştie ea ce lipseşte, adaogă d. Lefter.
– Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Ţâca obiceiul… La toate casele boiereşti o cunoaşte pe Ţâca… la toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca…
– Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ş-aprinde! cât vrei să mă ţii în picioare?
– Iac-aprinz… Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Ţâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Ţâca… Poate, altă chivuţă…
Şi zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ş-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel-de-fel de mărfuri de farfurărie şi sticlărie…
La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede şi-ncepe să scotocească luând şi examinând pe rând bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut şi ele o clipă, nouă, neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenuşie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.
Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:
– Unde mi-e jacheta?
– Care jachetă?
– Jacheta a cenuşie…
– Care jachetă cenuşie?
– Jacheta cu biletele…
– Care belete, boiarule?
– Te faci că nu ştii, gaşperiţă!
– Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!
– Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.
– Dacă spui ai bacşiş bun, adaogă d. căpitan Pandele.
– Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu ştie… auzi colo! ce sa spuie?
– Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât colo în săliţă.
Baba îşi face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiţă.
– Să n-aibă parte!… dă să zică Ţâca.
– Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienţii numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă –
altă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu?
– Ba, am fost.
– Atunci, de ce minţi?
– Ba, nu minţ, boiarule; am fost. Ei?
– Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche şi altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenuşie?
– Ba, mi-a dat.
– Atunci, de ce minţi?
– Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă.
– Taci tu!… Unde e jacheta?
– E pa mine… o port pa dedesubt.
– Ca să nu te prinz!
– Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borţoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi ţâne cald la pântece şi la şale.
– Dezbracă-te, porunceşte d. Lefter.
– Iaca…
Şi Ţâca începe a-şi lepăda ţoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuţa se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca scoate şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptuşală, nimic şi iar nimic.
– Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-n-cleştaţi d. Lefter, pe când ceilalţi doi o strâng de aproape într-un colţ.
– Care belete? zbiară şi chivuţa ca o nebună ş-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliţă în ţigăneşte: „Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”
– Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter.
– Hauleu! începu să se bocească baba şi copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!
– Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor!
Şi-i trage Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter şi cu gravitate:
– Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secţie. Apoi iese-n uşă, dă un ţignal; sergenţii răsar ca din pământ, şi haide! le-au pornit pe nemâncate…
Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu ştiau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter şi căpitanului:
– Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Ţâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziţie; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu ştii dumneata? Astăzi nu mai poţi conta pe inferiori… şi nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute… Dar îţi spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce pofteşti… Să vezi când ţi-o mai trece niţel asta… cum să zic? amorul-propriu, – aşa e tot omul la început când îi vine o surpriză de aşa un câştig – să vezi, ai să dai peste ele acasă.
D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.
– Ia, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la secret… Să vezi cum scot biletele…
Şi zicând aceasta, se uită cruciş, fioros şi scrâşneşte din dinţi. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucţiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experienţe în serviciul siguranţei publice. Aşa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbaţii. Dintre bărbaţi, bulgarii întrec pe toţi la răbdare; mai puţin ca toţi rabdă ţiganii şi ţigancele mai puţin de cât toate: cum le strângi puţin în corset, „stai că spui, mânca-te-aş!”
De aceea le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!… dar nu-i vine să crează.
Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citeşte gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie şi trece pe lângă masa lor către fund. Este şeful său de la minister, un tip foarte posomorât şi din cale afară aspru. D. Lefter se scoală şi salută; şeful d-abia moţăie din cap şi se aşează la o masă puţin mai departe.
– Uite, zice d. căpitan şi arată şi celorlalţi gazeta care scrie:
„Precum se ştie, cele două mari loterii s-au tras zilel trecute. Numerile care au câştigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384 – la Bucureşti-Astronomie, 109.520.
Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai numerilor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câştigătorii, amintim că, după şase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câştig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăţilor respective.”
Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de „mustrare – adică: „Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi berăriile… Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziţia finală din notiţa gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:
– Hahaha! să ştii nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen… îmi cunosc eu norocul!… Hahaha!
Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârşit şi el să izbucnească… Imputări amare de neglijenţă, de indiferenţă, de imprudenţă! Când are cineva hârtii de valoare aşa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo… Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să paţi când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ş.c.l… Şi asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând şi înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deştele pe marmura mesii.
Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul său de bere, se scoală şi, trecând spre uşă pe lângă masă, zice:
– Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puţin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.
– Am fost bolnav, domnule şef.
– Mofturi!…
– Parol, domnule şef; mâine viu negreşit.
– Te rog! zise scurt şi apăsat şeful şi plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la ceas… Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.
– Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe hoaţă! D. Turtureanu se-nvoieşte numai după ce amicul îşi da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câştig de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele.
– Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene!
Au sosit… Nenorocire!… Inspectorul trecuse pe la secţie adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, şi liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.
– De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar.
D. Letter atunci a-nceput să se vaite.
– Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? şaptezeci? nouăzeci? sută la sută?
Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorităţii, care e compusă din pungaşi, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu ţigancele…
– Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.
Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:
– Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine!
Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorităţii în exerciţiul funcţiunei, şi poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieşit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.
Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârşit în maidanul din strada Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuţe…
Poate… poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violenţa… şi d. Popescu bate cu sfială la uşa sărmanei locuinţe… Nici un răspuns… Mai bate odată, tot aşa de discret… Acelaşi rezultat… Să bată mai cu inimă!… Dar mai multă inima n-are… Se apropie în vârful galoşilor de ferestruică şi ascultă ce să fie înăuntru… În tăcerea dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli… Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.
D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o ţigaretă… Şezu cât şezu aşa, meditând un discurs bine simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat totdeauna o bucăţică de pâine… Ar fi păcat! şi mai la urmă, el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente şi… oneste, ş.c.l…
Deodată, se aude zgomot uşor în casă… în sfârşit, s-au deşteptat… Musafirul se scoală-n picioare, tuşeşte şi pune mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment uşa se deschide şi se arată-n prag chipul neţesălat al fetii:
– Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:
– Iar ai venit, nebunule? ţipă Ţâca.
– Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Şi, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomeneşte fleaşc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!
– Na belete!
– Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule!
Şi după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân noroi:
– Na belete! na belete!! na belete!!!
Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter destul de ostenit şi dumnealui dar repede, şi cu capul gol, de degrab ce-i era, – şi chivuţele după el:
– Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!
Pe la şeapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns… De cu seara, venise un prieten de la minister şi lăsase o scrisoare…
0 citeşte:
„Dragă Leftere,
Astăzi, când am plecat de la canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ că, dacă mâine nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire şi pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputaţi şi au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ţine Camera, canţileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreşit. Şeful e turbat rău.
Al tău fidel amic,
MITICUŢĂ”
La opt şi cinci, d. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:
– Şeful a venit?
– Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi imediat la dumnealui.
D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se opreşte:
– Ai venit, domnule?
– Da, domnule Georgescu…
– Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul şef… Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein… Şi altădată, să ştii că te dau afară! Statul nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă – uite ce prăpădit eşti! – în loc să vie la datorie… M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!
Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul şi apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre deşte jos o hârtiuţă mică îndoită. S-apleacă – o ridică — o priveşte lung — dă un ţipăt…
Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!
D. Lefter e liniştit – acea linişte a mării, care, înţelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: faţa ei este senină, fără creţ, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghiţite pe de-apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!
El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de pânză, cele două bucăţele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscenţă vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se aşează bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie:
Domnule Ministru,
„Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului.
Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister.
Binevoiţi etc.”
„ELEUTHERIU POPESCU”.
Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:
– Domnule şef, iată dosarul Goldstein.
– Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.
– Şi mai iată, „domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, şi demisia mea.
– Bine… Las-o aici.
– Vă salut.
– Bine… Du-te.
După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.
– Mă rog, unde se încasează câştigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?
– Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cinevă să le-n-caseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător?
– Am două câştigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, şi arată de departe biletele, ţinându-le graţios între două degete.
– Sunt câştiguri mari?
– Măricele… Am amândouă câştigurile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dând să ia biletele:
– Daţi-mi voie, mă rog.
Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoieşte biletele şi întreabă:
– N-aveţi listele oficiale?
– Ba da. Iată-le.
– Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru Universitate-Constanţa.
– Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.
– Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – Bucureşti-Astronomie.
– Ba, pardon, zice bancherul… Bucureşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.
D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfârşeală, şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zâmbind şi el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:
– Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat. Şi iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi…
– Şi ce?
– … şi vice-versa.
Cum aude cuvântul vice-versa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
– Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi! Vă-nvăţ eu minte pe d-voastră să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne-nvăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!
Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter…
Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel…
…Au trecut mulţi ani la mijloc.
Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă.
Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit, cu acea linişte a mărei, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, – dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea Universităţii – seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: „Vice-versa!… da, vice-versa!”… – cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!
Dar… fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu.


12. Invatatoarea mea - Mar 21, 2015 8:06:00 PM
doamna invatatoareEra prima zi de scaoala, copii asteptau cu nerabdare sa intre in clasele incapatoare, acolo vor invata sa scrie, sa citeasca si multe alte lucruri minunate. Printre toti acesti copii ma aflam si eu, imi aduc aminte si acum de doamna invatatoare. Era inalta, cu parul negru, ochi caprui, intodeauna ingrijita si bine imbracata, dar cel mai bine imi aduc aminte zambetul ei minunat atunci cand vorbea cu noi. Este o femeie blanda si calma. Inca din clasa intai, doamna învatatoare a fost alaturi de noi si ne-a calauzit pasii în viata de scolar. Desi nu este rea, ea este o persoana severa atunci cand vine vorba de lectiile pe care trebuie să ni le facem. Cu toate acestea niciodata nu ne-a certat pe nedrept. Toti copii o indrageau pe doamna invatatoare.
Imi voi aduce aminte toata viata de doamna invatatoare deoarece m-a invatat multe lucruri minunate, o voi respecta intodeauna.

13. Toleranta - Mar 16, 2015 7:50:00 PM
toșerantaA fi tolerant inseamna a suporta comportamentul celor din jur, bineinteles nu trebuie sa ii lasam sa exagereze, inseamna si sa ii ascultam pe cei din jur fara ai intrerupe. In opinia mea toleranta semnifica: dragoste, respect si cosideratiune fata de cel de langa tine. Ar trebui sa fim toleranti pentru a elimina orice fel de ura si neintelegeri care apar in societate.Toleranta ar fi un aspect al iubirii. Toleranta  înseamnă bunul simţ de a nu fi egoist şi de a întelege că ceva ce pentru tine este poate lipsit de importantă, pentru altul se situează pe primul loc. Lipsa tolerantei este egoism, iar egoismul este sursa tuturor relelor din lume .Daca esti tolerant si ceilalti  se vor comporta tolerant cu tine. Ea este insemnata prin respect si rabdare fata de persoane dar si animale. Toleranta  înseamnă bunul simţ de a nu fi egoist şi de a întelege că ceva ce pentru tine este poate lipsit de importantă, pentru altul se situează pe primul loc.

14. Satul meu - Oct 14, 2014 8:47:00 AM
satul meuEu şi locuiesc în comuna Balta Doamnei care este formată din mai multe sate. Este o comună frumoasă cu oameni harnici, case mari şi frumoase, tineri muncitori. În scoala din comună învaţă mulţi copii cuminţi şi voioşi. Avem grădiniţă, primărie şi multe magazine cu produse de toate felurile, pentru toate gusturile. Un alt punct de admiraţie în satul meu, este padurea ce se intinde maret la marginea satului. Mergand prin aceasta padure ai senzatia ca esti usor ca aerul si liber ca pasarea in zbor. In satul meu se află biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi” (secolele al XVII-lea–al XVIII-lea), monument istoric de arhitectură de interes național. Eu învăţ într-o şcoală modernă, dotată şi curată. Sunt mîndra că sunt un mic locuitor al acestei

comune şi vreau să contribui şi eu cînd voi fi mare la dezvoltarea ei.


15. Amintiri din copilarie, rezumat capitolul 4 - Oct 5, 2014 8:09:00 AM
In capitolul 4 al povestirii "Amintiri din copilarie" de Ion Creanga este vorba despre autor, copil fiind, mama lui il trimitea la Socola pentru a devenii popa. Acesta nu vrea sa plece pentru ca isi parasea satul si prietenii. Insa la insitentele mamei pleaca in zorii zilei de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, cu Zaharia, ghemuit in caruta lui mos Luca. Acesta i-a dus pana la Socola, parasind astfel satul Humulestisi taramul copilariei sale. Ajuns la Socola, un loc necunoscut pentru el, se simtea singur si stingher.
Acest pas facut de protagonistul nostru, este o punrte intre anii minunati ai copilarie si formarea personalitatii, a procesului de educatie si al experientei dobandite de viitorul scriitor, Ion Creanga.

16. Si cartile au suflet - Oct 1, 2014 7:34:00 PM


cartea meaO carte este un fragment de suflet, solitara intr-o biblioteca sau pe rafturile din librarie, pana in momentul cand isi gaseste un alt suflet de care sa se lege. Paginile ingalbenite ce raspandesc un mros dulce de coaja de copac, de vechi de nou....Cartile sunt un izvor de cunostinte ele ne ajuta sa intelegem mai bine lumea , dar ne fac si mai sensibili . Care au fost cărțile tale preferate? Ia-le pe rând și gândește-te la fiecare ca la o parte din tine, din sufletul tău. Gandeste-te ca la un prieten drag.Cand citesti o carte, citesti o parte dintr-un suflet ce se ofera pe hartie pentru ca tu sa o lipesti de sufletul tau, incepi sa te consideri parte din acea carte, sa triesti ceea ce citesti; astefl citind cat mai multe carti, cat mai multe fragmente le atasaezi propriului eu. Cineva spunea ca fiecare om este o carte, daca stii cum sa-l citesti. Suflarea fiecarei carti, uitarea de sine pe care ti-o daruieste...totul este o poveste pe care o traiesti tu insuti, fara sa iti dai seama...
Daca simti ca iti lipseste ceva deschide o carte, lasa randurile sa curga in fata ochilor, lasa magia lor sa te cuprinda.Nu exista prieten mai loial sau profesor mai intelegator decat o carte.
17. Prima zi de scoala - Sep 27, 2014 7:54:00 AM
Prima zi de scoalaBatrana toamna a sosit inca odata cu bogatiile ei : fructe coapte, dulci si zemoase si covoarele de frunze ruginii ce se impletesc usor pe strazi.
O data cu toamna a venit si un nou an scolar, usile scolilor  se redeschid pentru elevii din anii trecuti, dar si pentru o noua generatie de mici scolarei de clasa 1. Am ajuns in careul scolii plin de forfote, galagie si copii imbujorati, eram nerabdatoare sa imi revad colegii si pe doamna diriginta. Deabea astept sa povestim cum am petrecut fiecare vacanta de
vara. Cand am intrat in clasa pe fiecare banca ne asteptau noile manuale cu numele fiecaruia pe ele, ne-am asezat in banci iar, doamna diriginta ne-a intrebat daca ne bucuram ca am inceput un an nou scolar si am raspuns in cor ca da. Ne-a dat orarul si ne-a spus ca ne vedem a doua zi. Asa

a fost in prima zi de scoala.
18. Plecarea pasarilor - Sep 19, 2014 2:42:00 PM
pasari calatoareBatrana toamna a revenit la noi cu bogatiile ei. Fructele coapte, zemoase si dulci ne asteapta in livezi, ovoarele de frunze se impletesc pe strazi, dar odata cu toate bogatiile vin si dezamagiri, plecarea pasarilor, vremea mai ploioasa si mai frigurosa.
Pasarile triste se pregtesc sa ne paraseasca, ele pleaca pentru ca frigul vine, hrana este tot mai greu de gasit, iar corpul lor fragil si delicat nu poate rezista la frigul iernii. Inaunte de a pleca ele se aduna pentru a stabilii i ce directie trebuie sa zboare. Se pregatesc cu tristete in suflet sa isi paraeseasca cuiburile, casele lor din copacii inalti. Inainte de plecare isi iau la revedere de la cuiburi, de la padurile imbatranite de vreme, de la tara lor. Pornesc la drum in carduri cat mai devreme pentru a nu le prinde frigul pe drum. Calatoria lor
dureaza foarte mult , strabat atat de multe locuri si trebuie sa se grabeasca pentru ca frigul iernii vine foarte repede, zboara catre tarile calde. Drumul fiind foarte lung este si plin de pericole, unele pasari pot ingheta, altele pot fii impuscate de vanatori. Cand pasarile ne prasesc totul se intristeaza , cerul plange dupa ele, codrii freamata tristi, goi de frunze si de ciripitul vesel al micilor vietuitoare. Plecarea pasarilor este cel mai trist peisaj al toamnei, dar ne bucuram pentru ca la primavara se vor intoarce la cuiburile lasate toamna.
19. Vorba dulce, mult aduce - Jun 25, 2014 8:33:00 AM
Se spune ca cei care stiu sa folosesca puterea cuvintelor reusesc in viata, datorita faptului ca stiu sa comunice cu cei din jur. Cuvintele pot cladi sau pot distruge. Insa comunicarea nu inseamna doar sa spui cuvantul potrivit la momentul potrivit, comunicare mai presupune si ascultare, fiecare din noi are ceva de spus la un moment dat. De multe ori oamenii nu mai au rabdare sa asculte si, intr-o conversatie, acestia pandesc momentul tacerii, pentru a interveni asupra ideilor cu propriul lor punct de vedere. Este bine sa incerci sa întelegi punctul de vedere al partenerului de dialog, chiar daca aveti o alta opinie despre ideile anuntate. Folositi un ton calm si plin de respect. Invatati sa zambiti si sa spuneti mai des „Te rog” şi „Multumesc” – cuvinte care au aproape un efect magic asupra celor din jur. Rostiti-le cat mai des, insotite de un
zambet amabil si o atitudine prietenoasa.
Uneori, rostim cuvinte frumoase, alteori, datorita furiei sau supararii rostim cuvinte care dor. Regretam apoi si ne cerem scuze… Si deci, cuvintele pot cladi, si totodata pot distruge. Doar de noi depinde puterea lor.
Deci: "Vorba dulce, mult aduce"
20. Scrisul - Jun 21, 2014 8:08:00 AM
Cand eram mica imi doream sa pot sa scriu. Ma fascina modul in care oamenii mari faceau niste semne pe hartie care aveau un inteles – unul ascuns mie. Umpleam foi intregi cu linii, bucle si alte lucruri care imi treceau prin cap, asa vedeam eu scrisul, niste semne, toate la fel.
Cand am inceput scoala am invatat literele una cate una si cuvintele incepeau sa se lege, incepeam sa formez propozitii, fraze... Scrisul prindea sens. Drumul de la scrierea primelor litere, cuvinte şi propozitii simple, pana la alcatuirea de compuneri închegate, a fost o perioada de intense acumulari, imbinarea cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in texte, sensul cuvintelor folosite, tehnica dezvoltării ideilor. Insusirea corecta a scrisului în ciclul primar are o importanta deosebita pentru desfasurarea activitatii intelectuale. Scrisul este o reprezentare in timp a limbajului, un mijloc eficient cu o vechimeapreciabila de stocare şi transmitere a informatiei. Prin scris, omul are posibilitatea sa-si exprime gandurile si sa le organizeze, sa le pastreze perioade mai lungi, sa le transmita altor generatii.

21. Cartea prietena mea - Jun 18, 2014 7:08:00 AM
La varsta de 7 ani am pasit spre scoala pentru a invata lucruri noi. Imi aduc aminte cand am inceput sa invatam literele alfabetului, litera cu litera, incepeau sa se formeze cuvinte, usor usor formam propozitii. Am realizat ca nu numai ca invatam sa scriu literele, invatam sa citesc. Pana prin clasa a 3 a citeam doar povesti scurte sau lectiile de la scoala. Imi aduc aminte cand am citit prima carte, Fram Ursul Polar, am fost fascinata, nu imi venea sa o las din mana, eram foarte curioasa ce se intampla, cand credeam ca se termina actiunea se intampla altceva si nu puteam renunta la citit. Cu fiecare rand citit descopeream ceva nou. De atunci am citit mai multe carti. Pentru mine cartea este o prietena credincioasa, rabdatoare, care are intotdeauna timp pentru mine. La orice ora din zi sau din noapte,pot apela la ea. Cand citesc imi inchipui ca fac parte din poveste, se spune ca cine citeste traieste mai multe vieti, intr-un fel cred ca asa este. Prin aceste lucruri  am inteles ca o carte este foarte importanta si pentru mine este un sprijin, cineva care imi da sfaturi, ma sculta, si ma invata sa vorbesc si sa scriu corect, vocabularul meu este mai bogat, pot cu o
mai mare usurintă sa astern pe hartie si sa transmit prin viu grai gandurile pe care le am.
Cartea fiind o prietena desavarsita, am grija sa o tratez cu mult respect: nu-i indoi paginile, nu scriu cu pixul pe paginile sale, am grija sa nu se murdareasca. Ma bucur ca am cunoscut o asemenea prietena si le recomand si celorlalti elevi sa descopere prietenia cartii si sa pastreze o relatie indelungata cu ea.
22. Stjarul din Borzesti - Jun 14, 2014 5:34:00 AM
Stejarul din BorzestiA fost odată un timp, pe când Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o ţară largă, îndemânatică, locuită de-un popor ager şi drept pământean. De pe atunci, deci, şi până-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărţită ceata copiilor: una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre şi cu ochii de mure, iute şi neastâmpărat ca Trotuşul ce se prăvale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaştri, gânditori, şi cu inimă cutezătoare. Cel dintâi era fiu de ţăran, cel de al doilea fiu de domn.
Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpânirea dreaptă a soarelui de primăvară.


Şi ambele taberi, înarmate pănă-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindilă, cu suliţi de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se spăriau toţi graurii din tufărişuri. Iar comandanţii, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă.
A ţinut cât a ţinut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârşit, copilul cel cu ochi albaştri gânditori, care avea darul de a se război moştenit de la tatăl-său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghie, şi-l legă de-un stejar bătrân, martur de cea întăi izbândă a viitorului domn.
Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru vreo minge furată, alţii pentru vreo cetate de hârtie dărămată, tot fapte răle ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.
În sfârşit, Ştefan, după ce ascultă părerea mai-marilor oştirii sale, zise cu sprâncenele încreţite:
— Porunca domniei-sale este să-l spânzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie de pildă şi altor neamuri!
Apoi nenorocitul han fu legat cu frânghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele puştilor de soc şi în strigătele de bucurie a oştenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc, la care soarele, în măreţia lui, se uita zâmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pământească!
Dar, o Doamne, ce se aude?… Ce clocot aduc apele Trotuşului de sus în jos?… Un vifor se stârneşte de puterea căruia se leagănă în aer micul han tătăresc, şi pământul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârşiile Trotuşului. Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghie în braţele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dânşii şi-atunci… vai!… toţi copiii, cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghie, care atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă în nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l ameninţa. Da! el zâmbea încă… dar atotvăzătorul soare încetă de a zâmbi, căci în acel moment o sută de săgeţi, o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Ceriul se posomorî, frunzele şi crengile copacului, pătate de sânge copilăresc, se clătinară înfiorate.
Treizeci de ani au trecut după această întâmplare, şi micul Ştefan, schimbând sabia de lemn pe paloşul de oţel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, pănă ce ajunse să fie numit la Direptate domn ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara, fiind bogată, largă şi îndemănatică, deştepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau mai grele peste dânsul, cu atât inimoşia lui creştea; şi a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă, şi numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbătă peste hotarele Moldovei, departe în lumea apuseană şi să răzbată prin pătura veacurilor pănă la noi. Iar el, domn drept credincios şi pământean, de fiecare biruinţă înălţa câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan-vodă cel Mare în care timp aşeză cu nestrămutare temelia stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunărei, pecetluind şi sfinţind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu era liniştit. Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghie, ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi făcut, chipul cel oacheş şi drăgălaş i se înfăţişa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.
Iată că într-una din zile i se aduce veste că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor şi girezilor de pâne, robind femeile şi copiii.
Iute Ştefan îşi întocmi oastea şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. O! de astă dată, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti; era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel blond cu ochii albaştri gânditori, călărea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc şi alerga ca un fulger la toate punctele de bătaie, vârându-se unde primejdia era mai mare.
Şi-n loc de săbii de lemn, se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri de schijă, încât se-nnegrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pănă-n ceri se înălţa răsunetul restriştei de pe pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roş era soarele sus ca în timp de grea cumpănă, roş era pământul jos de sângele ce gâlgăia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpânea toate era chipul blond al lui Ştefan, care se arăta pretutindene ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oştenilor lui şi făcându-i să meargă la biruinţă sigură.
Şi, în adevăr, sigură şi desăvârşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărească a fost sfărâmată şi robită, prinzându-se pe însuşi şeful lor, fiul hanului tătăresc de peste Volga.
Iar Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimis sol de bucurie soţiei Evdochia, sora ţarului Simeon.
Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi trimise lui Ştefan soli încărcaţi cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai-marii oştirilor lui, care au a fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului la satul Borzeştii.
Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi adună hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tătari.
Trist părea acum copacul şi gârbovit atât de povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de amintirea dureroasă a faptului ce l-a însângerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelaş câmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastâmpărate ale Trotuşului, care curg fără repaos pe aşternutul lor de prund, acelaş soare dulce şi zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaş stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: hatmanul Arbore, hatmanul Şendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur şi alţi mulţi oşteni şi oameni de frunte; iar în mijlocul lor, drept în faţa tătarului, sta însuşi Ştefan, copilandrul de odinioară peste capul căruia de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce au gârbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi pănă la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi de oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.
— Voi, hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţind din sprincene; v-am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătăresc, şi să hotărâţi voi înşivă de i se cuvine iertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest stejar bătrân c-un copil Gheorghie din Borzeşti, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată, şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Iată că acum, cu ajutorul vostru şi a lui Dumnezeu, fiul aceluiaş han a căzut prins în mânile noastre, după ce şi el ne-a călcat ţara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi de copii. Părintele său ne trimite soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărâţi ce i se cuvine!
Atunci toate frunţile se posomorâră, toţi ochii se pironiră asupra tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra moldovenilor făcându-i câni; iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:
— Măria-ta!… N-am avea ce face cu viaţa acestui tătar ce ne batjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc, şi sângele unuia mai mult n-ar spori întru nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc, şi măria-ta, care te lupţi de atâţia ani pentru întemerea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţării, cum că oricine samănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!
Atunci toţi într-un glas strigară: La moarte, la moarte!… Iar Ştefan, întorcându-se cătră solii lui Mengli Gherei, le zise:
— Duceţi-vă cu daruri, cu tot la stăpânul vostru şi spuneţi-i: că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creştinesc ce-a vărsat, încât el nu are îndestulă avere să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumăteze să ne calce hotarele!
Apoi, după ordinul lui, fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeei şi al Ucrainei, spaima polonilor şi a moscoviţilor, fu ridicat în sus cu mânile legate la spate şi spânzurat de aceeaşi creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie, când fu străpuns de săgeţile tătăreşti; ş-atunci surlele, trâmbiţele şi darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă, şi o salvă puternică de sineţe, împrăştiind vestea morţii lui, făcură să salte apele Trotuşului.
Iar Ştefan, judecând că bătrânul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sânge au fost spălate, a poruncit să i se dea foc, şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul Sfântului Gheorghie.

De atunci şi pănă azi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară, întovărăşiţi de voi şi nevoi, dar încă şi astăzi, când merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzeşti, simt o tainică strângere de inimă, aducându-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, cheagul neamului românesc, şi astăzi încă ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor marea lui umbră care de acum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un spirit proteguitor.

Aceasta povestire face parte din lecturile pentru clasa a 6 a.

23. O zi la mare - Jun 5, 2014 6:20:00 AM
o zi la mareE vara. Razele soareluui sunt tot mai stralucitoare si mai fierbinti. E foarte cald. Florile racorite de roua diminetii umlplu aerul cu mireasma lor placuta impodobind campurile si gradinile.
Suntem in vacanta. Mama cu tata mi-au promis ca vom merge la mare insa nu putem sta decat o zi. Am asteptat cu nerbdare acesta zi si in sfarsit a sosit. Ma pregatesc repede pentru ca nu vreau sa pierd din timpul pe care il voi petrece pe plaja. Ma gandesc cu bucurie cum nisipul insorit imi va gadila talpile,
voi face baie in apa calda a Marii Negre si ma voi juca cu valurile inspumate. Tata mi-a promis ca vom face o plimbare cu vaporul, ma bucur ca voi vedea marinarii cu uniforme albe. Vom sta pe plaja pana soarele va apune si se va lasa seara, va fii de vis.
24. Obiectul si ramurile geografiei - Jun 3, 2014 5:36:00 PM
 1) Obiectul Geografiei: Pentru a intelege obiectul de studiu al geografiei, este necesar sa stim ca, planeta noastra, asemenea unui organism viu, are o alcatuire si o evolutie in timp si spatiu.
Observam, oriunde ne-am afla, ca aerul inconjoara Pamantul; cape uscat sunt sunt paduri in care traiesc animale; pe suprafata uscatului sunt orase si sate, unde traiesc oameni; apa se afla sub forma de mari, rauri, lacuri, ghetari.
Fiecare din aceste elemente (aerul, uscatul, omul, vietuitoarele si apa) formeaza cate u  invelisal planetei.
Litosfera: invelisul solid de la suprafata Pamantului;
Atmosfera: invelisul aerului;
Hidrosfera: invelisul apelor;
Biosfera: invelisul vietuitoarelor;
Pedosfera: invelisul solurilor;
Atroposfera sau sociosfera: invelisul societatii umane.

Aceste invelisuri se afla intr-o stransa legatura, se intrepatrund la suprafata Pamantului, unde se creaza un spatiu denumit invelis geografic.
2)Ramurile geografiei:
Geografia fizica - este ramura geografica care se ocupa cu studierea componentelornaturale ale invelisului geografic.
Geografia umana - studiaza populatia si asezarile umane, precum si relatiile dintre om si conditiile de viata determinate de mediul geografic.
Geografia economica - analizeaza raspandirea resurselor solului si subsolului, precum si repartitia industriei, agriculturii, transporturilor, turismului si comertului.


25. Apa Barsei - May 29, 2014 5:44:00 PM
Apa Barsei 

Dimitrie Bolintineanu 

Ca un fluviu d-aur, splendida lumina, 
Peste patru taberi, varsa luna plina.
Turcii si tatarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nselau.
Astfel prin furtuna, printre nopti, pe mare
Lopatarii varsa tânara cântare.

Dar Serban nu doarme, caci dulcele somn
Rar rasfata geana unui mare domn.

Grijile, în hora, turbure se duce
Încotro lumina mai splendida luce.

Catre astea, cântul pasarii prin flori
Spune ca se varsa fragedele zori.
Domnul catre ceruri-nalta rugaciune, 
Apoi da semnalul, trompeta rasuna.

Lupta se începe, cetele tatare
Pasa înainte, striga cu turbare.
Turcii le sprijina; turcii si tatari
Se îndes, s-amestec... Sprinteni armasari
Necheaza, spumeaza... Armele rasuna;
Tremura pamântul... Muntele detuna, 
Soarele paleste... Apele rosesc...
Pasarile-n aer zborul lor opresc.
Omul se îmbata d-omenescul sânge...
Muma catre sânu-i copilasul strânge.
Ungurii rezista furiei cei vii, 
Dar cum în suflarea negrei vijelii
Arborii rezista, câteva minute, 
Apoi îsi sfarâma cracile batute, 
Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor, 
Cu puterea dalba sufletelor lor.
Dar-necati d-a noastra crâncena putere, 
Iata ca se pleaca, barbatia piere.
Dar atunci începe cruda macelare.
Furia scapata, urla cu turbare.
Caii calca în sânge pâna la copiti, 
Calca si sfarâma mortii si raniti.
Strigate, trufase, celui ce învinge, 
Se confund cu plânsul celui ce se stinge, 
Astfel cum bacanta, l-al placerii loc, 
Vine despletita si cu ochii-n foc, 
Si cu voluptate, si nesaturata, 
De placeri salbateci si de vin se-mbata.
Secheli s-abate. Zilele-i se curma, 
Patru mii de nobili în mormânt îl urma.